Requiem (2)

Constantin Abăluţă

Sunt oameni  atît de singuri

că atunci cînd îşi spală cămaşa

se-aud clopote la biserica de peste drum

 

Sunt oameni atît de fragili

scapă din accidente cu mormane de morţi

dar îi zgîrie o pisică şi ani întregi

 privesc terorizaţi în oglindă

 

Sunt oameni atît de trişti

că după ce au trecut pe sub arbori

rămîn fără umbră mai multă vreme

 

Sunt oameni atît de distraţi

intră în frizerie cer plasă de ţînţari

sporovăiesc apoi cu vreun cal plin de spumă

închipuindu-şi-l cunoscut

 

Sunt oameni ce se reîntorc mereu

oameni ce-şi uită ceasul de la mînă

în odaia orologiului din turn

 

Sunt oameni atît de fericiţi

că-ţi dau mîna prin uşa crăpată a liftului

în timp ce fredonează melodia

negului de pe frunte

 

Sunt oameni incredibil de vii

ei îşi pun pe uşă un bilet

SUNT ALĂTURI LA DNA. IONESCU

şi pleacă la dentist ori la o-nmormîntare

 

Sunt oameni atît de ignoranţi

seară de seară încearcă

să şlefuiască un sîmbure de migdală

frecîndu-l de barba lor deasă

 

Sunt oameni teribil de iuţi la mînie

îşi uită verigheta-n caraibe

şi-apoi se urcă-n turnul eiffel

salutînd soarele cu pocnituri de bici

 

Sunt oameni atît de singuri

că atunci cînd îşi spală cămaşa

Clopotele bisericii de peste drum încetează