Poeme autentic ... in transit

Cu cincizeci şi nouă de Poeme în tranzit debuta Maria Anasandu, în anul 1996, la Editura Punct din Târgu Jiu. Nu surprindea pe nimeni un asemenea debut editorial la o instituţie cu emblemă avangardistă, în climat de adeziune simpatetică la modernism şi postmodernism a acestei poetese exigente şi reticente, care se afirma discret, dar decisiv şi remarcabil, la sfârşit de secol şi de mileniu. Este sugestivă chiar fuziunea identităţii onomastice (Anasandu), având corespondenţe ideatice profunde, de autentică poeticitate, convertite în versuri programatice concludente : “Nu mă-ntreba de ce vreau să intru / într-un singur poem / şi să beau până la ziuă / când voi împlini vârsta rimbaud”.

Fără titluri distincte, repudiind, probabil, procedeul unor titluri semnificative, poemele Mariei Anasandu menţin elemente de arte poetice, asigurând, complementar, fluenţa şi profunzimea lirică a unui singur şi amplu poem. Titlurile ar fi putut fragmenta ori sincopa fluxul liric iar procedeul juxtapunerii poemelor ar fi devenit superfluu.

Remarcăm maturitatea viziunii, stilul insolit şi agilitatea cu care Maria Anasandu decolează din real izbutind adeseori să confere poemelor continuitate şi unitate în problematica lor ontologică, gnoseologică şi erotică, virtuţi persistente în poezia modernă. Nu credem că trebuie să suspectăm şi să subestimăm poezia contemporană pentru inserţia artistică la impactul cu elementul şi fermentul livresc. Acest aspect frecvent în poezia de azi a fost relevat şi elucidat cu acurateţe de teoreticieni şi critici literari de prestigiu ca Adrian Marino şi Eugen Simion, două antimodele celebre pentru Gheorghe Grigurcu.

În meritoriu “tranzit” poetic Maria Anasandu receptează cu discernământ şi valorifică, mai degrabă prin inserţie lirică, decât prin exerciţiul postmodernist al intertextualităţii, crâmpeie livreşti din patrimoniul literar universal. Apar astfel, integrate în imagini sugestive, nume şi versuri ale marilor poeţi ai lumii, ca Dante Alighieri: “Încep să număr viaţa în praf /şi-n noaptea călcată-n picioare de îngeri / în oameni care-şi scot copiii la soare /sau bătrânii la poarta unde e atât de şters / lasciati ogni speranza voi ch’entrate”, sau Charles Baudelaire: “Toate mi se trag”, divulgă poeta în expresii aparent familiar-prozaică şi trivială, şi “de la versul ăla idiot et jamais je me pleure je ne ris / şi nu-mi amintesc / dacă e frumos să mori / înainte de a-ţi fi înţărcat poemul / unei naşteri forţate”. În felul acesta livrescul universal apare frecvent, nu emfatic şi fastidios, exclusiv onomastic, ilustrativ, ci sintagmatic, sugestiv-imagistic: “Mon cher Villon”, “noapte valpurgică, din Faust de Goethe, “Emma Bovary c’est moi”, din romanul lui Flaubert, “bătrânul Kafka”, numele personajului din camus nu-l mai ştii”. Mai rar apare şi livrescul scientist sporind însă farmecul poemelor în tranzit: “Nu mi-au plăcut niciodată femeile / care râd cu totul aşa din senin / ce grozavă e teoria relativităţii / şi de când n-am mai auzit vorbindu-se despre Newton”. Este un exemplu convingător pentru modul în care valenţe pur ştiinţifice din domeniile filosofiei sau fizicii pot intra în sfera poeziei sporindu-i valoarea.

Suntem însă noi, cititorii (şi criticii!) atât de naivi şi de creduli încât să acceptăm ironia instaurată în motto-ul plachetei, în care Maria Anasandu, corectându-l pe Mircea Cărtărescu, situează pe poet şi poetesă într-o insidioasă competiţie a ridicolului din lume? Oricum, ea priveşte lucid condiţia poetului şi a poeziei, nu are iluzia ori himera perfecţiunii conotată în simbolica numerelor danteşti: “pentru că nu-mi spune nimic cifra zece / un număr perfect şi rotund / ca o biserică fără cruce / nici unele din cuvintele mele / nu-l strigă / nu-l iartă”. Logosul ei nu are menirea de a exacerba poetic realul, ci dominat de scepticism tonifiant, urmează aventura de discreditare a obiectului şi subiectului, sau a eului profund, persiflând “poemul umflat ca un balon / marfă de bâlci / miros de seminţe prăjite / şi de pantofi noi chinuiţi”. Dumnezeu însuşi, demiurgul suprem, receptează şi ridiculizează acel logos strident calofil: “Dumnezeu se uită la cuvintele tale / şi râde”, condescendent şi cu compasiune divină. În alt poem avem revelaţia unei fresce ilariante în care zei obedienţi şi oportunişti “într-o noapte valpurgică / îmbătaţi de poeţi / îşi ştergeau / cu mâneca de la cămaşă / metaforele”, abandonându-se comic acestui festin hedonic. Pare verosimilă şi ipoteza hermeneutică prin care aceşti zei desfrânaţi ar putea fi nişte critici tentaţi de spectacole orgiastice în receptarea şi evaluarea poeziei. Teoreticienii liricii moderne (Ortega y Gasset, Hugo Friedrich) identificau în stilizare excesivă o deformare a realului, semnele dezumanizării realului. “Am rămas puţin în urmă / pipăiam soclul şi zidul / care nu mai era întreg / prea multe poeme s-au sprijinit într-o singură noapte de el”, meditează poeta cu convingerea că rămâne derizorie condiţia creatoare “ca biograf al unui apus inexistent”.

Mitizând aparent, Maria Anasandu adoptă, în fond, aceeaşi ironie persiflantă faţă de cadrul intim şi imaginar al creaţiei: “masa de scris c’est moi/ cărţile se citesc pe nerăsuflate / şi se scriu apoi pe stomacul gol” sau “nu-ţi vine s-o iei iar şi iar de la capăt / deşi de mâna lui cărtărescu te despart / câteva sute de kilometri”. Poeta renunţă uneori la ironie, dar lexicul vehiculat în asemenea poeme frizează sarcasmul: “ştiu / mi s-a spus atât de oficial/ că scriu ca o muiere / nu port pică lunii că răsare prea târziu/ e frig în cuvântul prelins de pe rânduri meschine/ frumosul în artă / (faust în izmene) şi ce dacă ştiu / că simt ca o muiere oficială”. Sunt stranii aceste reminiscenţe de misoginism defensiv, Maria Anasandu convertindu-le în versuri cu vigoare masculină.

În aceeaşi modalitate sarcastică, în puţine poeme, cu subtilitate şi discreţie, poeta bagatelizează onticul, eroticul şi poeticul, prin prezenţa desacralizantă a femeii: “primăvară mai grasă decât / croitoreasa din colţ / mai ai multe coapse de scos la mezat / depinde cât vrei să fii iubită / femeie de-a gata / cumpărată de la croitoreasa din colţ”. Apar astfel incriminate intransigent, în numele ingenuităţii feminine, frivolitatea şi mercantilismul erotic degradant: “zâmbetele desenate / atât de multicolor / metafore obsedante pe o scară de bloc / unde mor fără chinuri mizantropii”. Cu un arsenal lamentabil de seducţie erotică “îţi ţin mereu calea / şi fredonează balada poetului care nu ştie ce-şi doreşte / balada vânzătorului ambulant / de vise stricate”. Asemenea exhibiţii sentimentale, cu totul dezagreabile, sunt dezavuate cu sarcasm suveran: “plecaţi de-aici... limbajul abstract nu mai înseamnă nimic / e târziu şi actorii-s flămânzi / mai încercaţi mâine / pe aceeaşi scară de incendiu / secretă”.

Împlinirea sentimentului erotic este condiţionată, tot parodic, de expediente, devenind prin acestea un act didactic şi mercantil: “noi ne iubim / avem reproduceri după acelaşi tablou / al lui rembrandt / îi las bacşiş cuvântului / refuzul ştiut îl va primi / doar eu şi lumea - o chitanţă în alb”. Evident, mariajul cu lumea “în tranzit” nu poate fi decât tranzacţional, impropriu, declanşând inevitabil dezacordul, divorţul. Chiar iubirea sinelui devine rizibilă în acest cadrul tranzitoriu absurd: “narcis poate fi un băiat drăguţ / ateu de murdar pe blugi îngăuriţi / (e locul pe unde se face contactul cu lumea) / miriapod ŕ la bătrânul kafka”. Artificialitatea şi pedantismul scolastic sunt alte strategii mistificatoare care denaturează erosul: “capitolul despre dragoste ţi-a plăcut cel mai mult/femeia escalada principii enunţate, şcolăreşti / mânca pagini albe / cartea a rămas aseară deschisă / la începutul lumii”.

Sentimentul erotic e coborât în felul acesta la iniţiere didactică, caricaturală, o ars amandi care dezumanizează, în loc să înnobileze: “pentru muncile de jos / încă bine plătite / simbria se ascunde în cuvinte / ca şi când ai fi însărcinată cu tine / celebram despărţirea unui sine de alt sine”.

Aceste Poeme în tranzit de Maria Anasandu transgresează existentul imund, o lume a confuziei şi a deteriorării valorilor, un purgatoriu care poate duce la o poezie veritabilă. Poeta se situează astfel, prin efortul ei creator, într-o companie onorantă, de continuitate distinctă postmodernistă. Ne aflăm, aşadar, în faţa unor “poeme” autentice... “în tranzit”.

P.S. Am scris această recenzie de întâmpinare a volumului de debut editorial al Anei Maria Sandu Poeme în tranzit apărut la Editura Punct din Târgu Jiu, în 1996, fără să prevăd că redacţia revistei România literară, în nr. 28 din 2004 mi-a făcut onoarea de a mă contrazice. Prin Marius Chivu, cu avizul probabil al autoarei, este considerat al doilea volum, Din amintirile unui Chelbasan, apărut la Editura Paralela 45 din Piteşti, în anul 2003, ca atestând veritabilul debut editorial.

Extrag din eseul critic Copilăria şi complexele ei de Marius Chivu câteva opinii judicioase şi … discutabile. Ana Maria Sandu apare ca prezenţă publicistică discretă dar inteligentă ce nu corespunde profilului curent al poetului de azi: prolific şi uşor nonconformist (…) cenaclist zgomotos şi cam vanitos. Anei Maria Sandu i-au mai apărut în studenţie nişte Poeme de tranzit, o carte mai mult ca sigur nerelevantă, îndeosebi prin tirajul provincial ca şi inexistent. Motiv pentru care redacţia României literare a considerat abia acesta debutul ei adevărat, nominalizând prezentul volum la Premiile de Debut ale revistei. Din amintirile unui Chelbasan face parte din prietenoasa familie a poemelor aşa-zis ludic-minimaliste, mici romane în versuri considerate îndeobşte marginale estetic. Expresiile tirajul provincial ca şi inexistent şi … mici romane în versuri considerate îndeobşte marginale estetic nu pot fi argumente critice concludente pentru a evidenţia irelevanţa ori relevanţa unei cărţi de poezie, de proză sau de dramaturgie.

Ion Trancău